Un prieten de-al meu a avut o replica geniala la o afirmatie de-a mea. Eu i-am spus: “Lasa, prietene, la cat te-ai spetit sa inveti (nr – omul e la al doilea doctorat), s-o gasi vreun strainez sa te adopte, sa mogularesti pentru el. Ca aici, in Romanica, suntem cu o nara la suprafata si cu cealalta sub nivelul marii“. La care el: “Si daca n-o sa ma adopte nimeni, ce? Nu exista viata si sub nivelul marii? Un om inteligent se adapteaza oricarei situatii. Mi-am propus sa-mi creasca branhii si sa devin peste, daca nu sunt demn de submarinul lui Base.” 
Exact ce a vrut sa zica acest prieten al meu, am gasit pe siteul www.basarica.wordpress.com, sub forma de caricatura:
Citeam articolul de astazi.Conversatia dintre cei doi m-a transportat la varsta mea de 6 ani.Pe atunci,eram la curent cu evenimentele din tara dar si cele de pe plan international.Realizam ce este benefic pentru tara si de pe atunci iubeam sau antipatizam cu frenezie marile puteri ale zilei.Primul gand a fost sa ,ma fac profesoara de franceza..
Anii s-au derulat.La 15 ani eram sa mor de “Peritonita “.Imediat dupa operatie la distanta de trei zile cu burta cusuta,vazand cazurile f grave din saloane,m-a apucat o mila sfasietoare.Am uitat de mine.Cu tuburile atarnate de abdomen,alergam de la bolnav la bolnav,ii puneam bazinetul,nu respiram il caram la WC.Sau ,le asezam perna.Cel mai mult doream sa nu moara.Ii incurajam cat cuprindea!Nu-mi tacea gura deloc.
Toti imi multumeau,incheind:”Dra,doctor sa te faci!”La finele liceului,am renuntat la “cariera de profesoara”".Am urmat Medicina.
Doamne! cata munca!….cate emotii!…Era o adevarata nebunie!Inainte de fiecare examen hotaram:”numai acest examen il mai dau.Cine o mai da inca un examen,sa dea Dzeu ,sa-si rupa picioarele!”
Dupa ce dadeam examenul imi spuneam:”Ei! nu a fost asa greu!”
Constatare fatala,caci iar ma apucam de invatat!
Mi-am desfasurat profesia intr-un regim salbatic.Nu era de tolerat.Nu era de inghitit.Regimul se dovedea de nedoborat!Nici o speranta!Multi visau la evadare.Nu suportam sistemul, sub nici un motiv.Prea mari nenorociri vedeam la tot pasul.
Dar,cum sa pleci?Cine sa-mi ingrijeasca bolnavii?Erau romani de-ai mei!Eram convinsa ca oriunde as ajunge as trata cu acelas devotament.Sigur ca, toata viata mea ar fi avute alt curs.In strainate,ridicam 3 spitale,bolnavii ar fi avut ingrijire de exceptie.Ma cunosc bine.Stiu ce spun.
Am rezistat,nu am inteles sa-mi tradez bolnavii.Consider ca a fost de datoria mea sa-mi servesc patria,atata cat mi-a dat Dzeu putere.
Si Dzeu a tinut cu bolnavii! Mi-a dat multa putere.Ii multumesc!
Astazi,se pune problema ca, romanii pot muri de foame ,sau de frig.
Nu pot condamna pe nimeni de lipsa de patriotism.Romanul care ia calea dureroasa a instrainarii, o face pentru as salva viata sa si a familiei.Dumnezeu sa-i aiba in paza!.